Am prieteni care înoată foarte mult, îşi numără zeci şi zeci de bazine, câte patru kilometri per sesiune, ce mai, adevăraţi maratonişti în apă. Impresionant! Eu parcurg maximum doi kilometri la un antrenament, însă sunt mulţumit că lucrez tehnică şi că am ajuns să-mi placă exerciţiile, nu-mi mai pierd respiraţia şi mă simt din ce în ce mai confortabil.

Ce am observat însă: cum nu mai sunt supravegheat de către un antrenor, cum mi-o iau în cap. Mi se pare că înot minunat, că alunec pe apă, că întind braţele, că se opreşte lumea în bazin să mă admire. Îmi creşte nivelul de încredere până la limita maximă, mai am puţin şi-mi pup braţele, e o senzaţie mirifică.

Şi pe urmă vine momentul cel crud, când antrenorul începe să-mi spună: ridici prea mult capul, nu duci braţele pe lângă şold, nu împingi apa, dai prea răsfirat din picioare, dai prea tare din picioare, nu întinzi braţele etc. Şi se duce dracului imaginea pe care ţi-ai creat-o despre tine, aceea a unui Phelps în miniatură, trebuie s-o iei de la capăt, iar cu pluta, iar cu alunecarea, iar cu picioarele…

 

17668999_10155875908799989_1687498103_o

Comentarii