Am încheiat acest an competițional cu primul abandon din cariera mea de sportiv amator. S-a întâmplat la Băneasa Trail Run, ediția de iarnă, într-o zi cu soare și temperatură ideală pentru alergare. M-am încălzit regulamentar, am alergat ușor în jur de 4 km și eram pregătit de start. Dacă mai pun la socoteală și faptul că pedalasem în jur de 14 km de acasă până la locul cu pricina, eu zic că eram apt de 10,5 km în viteză.

Am luat startul din primul val și am plecat tare. Situația era sub control, cel puțin așa părea, pace-ul bun, cu o medie de 4:15/km, dar după 800 de metri m-a trăznit o durere cruntă la piciorul stâng, în spatele pulpei, undeva între semitendinos și bicepsul femural, nu știu exact. A fost ca un cuțit înfipt până la plăsele! N-am mai putut să alerg deloc, nici măcar în ritm de jogging, cu toate că am încercat, dar durerea era prea mare. Am mers pe jos până la borna de 1 km, după care am făcut calea întoarsă, abătut și invidios pe alergătorii care se revărsau în valuri pe traseul din pădure.

Mi-am luat porția de sarmale cu mămăliga, mi-am umplut bidonul cu ceva de băut și, am plecat cu coada între picioare, tot pe bicicletă, dar în ritm de melc, pentru că mă ardea mușchiul cum împingeam un pic mai tare.

Și uite așa s-a dus naibii planul meu de antrenament pentru semimaratonul din primăvară, la care nu vreau să renunț, dar pentru care trebuie să-mi revizuiesc obiectivul. Nu cred că mai pot alerga sub 1h30m, dar cine știe…Iarna asta o las moale cu alergările în viteză, mă voi axa pe antrenamente ușoare, de menținere.

Comentarii

Susține acest blog. Donează!Susține acest blog. Donează! Become a Patron!