Înainte de a spune ceva despre CUM a fost la Prima Evadare 2016, trebuie să spun CE a fost la Prima Evadare 2016. Și încep: a fost mâl, mocirlă, nămol, noroială, moceriţă, glod, mocioarcă, năglod, nămală, pahnă, tău, tină, moceră, im, imală, smolniţă, tină și tinoroi. N-am mai găsit și alte sinonime pentru noroi, le puteți adăuga voi dacă mai știți.

Acestea au fost coordonatele concursului Prima Evadare, în acest registru trebuie interpretată și analizată orice recenzie a acestui concurs. A FOST NOROI fraților, noroi de ne-a ieșit pe nas!

Aș vrea să subliniez din start că acest articol nu este despre organizarea concursului Prima Evadare, ci despre cum a fost această competiție pentru mine. Eu știam la ce să mă aștept, eram conștient că ploile din ultimele două săptămâni au făcut prăpăd pe traseu și că va trebui să fac push bike, poate chiar kilometri întregi. Văzusem zecile de postări pe Facebook, în diferite grupuri, unde fuseseră publicate fotografii cu situația din teren. ȘTIAM!

Trebuie să fii un pic masochist în situația asta, mai ales dacă nu faci parte din categoria Elite, pentru care noroiul nu a fost o problemă întru atingerea performanțelor și care, pe lângă pregătirea fizică și tehnică desăvârșită, au și bicicletele de ultimă generație.

13147825_1078747808864500_6634968696437730234_o

13131605_1078747435531204_6559878738435660253_o

Eram pregătit!

Pentru mine s-au aliniat multe planete la ediția din acest an a concursului Prima Evadare. În primul rând, mă simțeam foarte bine pregătit fizic. Anul acesta am început să merg la sala de forță și aveam câteva sute de kilometri alergați, dar și câteva sute bicicliți. Pe urmă, am primit un număr de concurs favorabil, 199, asta după ce în 2015 m-am clasat pe locul 201 ( în 2014 am fost pe 333). Numărul 199 mi-a permis să iau startul din față, din al doilea bloc de concurenți, iar asta mi-a conferit un avantaj clar față de cei din spatele meu.

Și, nu în ultimul rând, am avut cauciucuri de noroi, prin amabilitatea lui Emil Bituleanu, care mi-a împrumutat niște anvelope Bontrager, fără de care nu știu dacă aș fi terminat Prima Evadare. Serios, cauciucurile au fost the real shit!

Prima Evadare 2016 - Emilian Nedelcu inainte de start
Înainte de start, curat, fără griji, relaxat. Știam însă ce mă așteaptă pe traseu… Foto: Radu Cristi

Îmi doream, în primul rând, să termin concursul fără să mă accidentez. Bifat. M-am rugat să nu pățească bicicleta nimic serios. Rugile mi-au fost ascultate. Și cel mai mult mi-am dorit să avansez în clasament (bifat), poate în primii 100 (n-am reușit). M-am clasat pe locul 161 în clasamentul general (a fost un clasament în timp real, acum așteptăm clasamentul final) și pe locul 63 la categoria de vârstă 30-39 de ani. TIMP TOTAL: 4h17m.

Cu toate acestea, m-a năucit intensitatea efortului. Am tras atât de greu de bicicletă, încât am avut impresia că mai trag încă un Emilian de 95 kg după mine. Am stat foarte bine psihic, nu m-am descurajat în niciun moment al cursei, dar spre sfârșit am căzut fizic, nu mai aveam niciun strop de energie, eram încleștat de crampe musculare și vedeam stele verzi în fața ochilor de foame.

Prima jumătate a traseului a fost mai blândă

Primii patru kilometri au fost asfalt. S-a plecat în forță, dar n-am intrat în panică când am văzut că zeci de bicicliști mă depășesc. Chiar dacă n-am reușit să pedalez cu o viteză mai mare de 36km/h pe această porțiune, spre deosebire de anul trecut când am avut 48,3 km/h, m-am gândit că voi recupera pe noroi.

Prima Evadare 2016 - primii 4 km pe asfalt


—> Cum a fost Prima Evadare 2015 <—


După ce s-a intrat în pădurea Băneasa au apărut primele semne de noroi, dar am putut pedala acceptabil, fără să mă împotmolesc. Trebuia însă să fiu precaut, plutonul era numeros, iar viteza era prea mare pentru densitatea de cicliști. De altfel, cred că pe la km 5 o fată a căzut rău de tot, generând după ea alte câteva alte căzături. Sper că este ok. Am auzit vorbindu-se după cursă că a căzut o fată ce a avut nevoie de multe copci la nivelul feței.

Pe lângă pădure și în câmp deschis noroiul a devenit din ce în ce mai greu de trecut. Cel mai nenorocit era cel vâscos, lipicios, care îți cotropea roțile și îți încărca bicicleta cu multe kilograme. M-am dat jos de nenumărate ori să curăț bicicleta, s-o împing sau să înaintez efectiv cu ea în spinare.

Iarba a fost cel mai bun aliat, dacă intram cu roțile pe pământ simțeam instantaneu că mă opresc, de parcă aveam plumb în picioare. Nu era însă ușor să pedalezi nici pe iarbă, pentru că în multe locuri fusese deja acoperită de noroiul răscolit de roțile bicicliștilor care trecuseră deja pe-acolo.

13151695_10208436291479231_193355731457903984_n

Nu au existat zone uscate! Singurele porțiuni fără noroi au fost bucățile de asfalt, foarte rare.

13091890_1726981737545050_3899791480610975779_n

La finalul cursei, Daniel Sărdan mi-a pus câteva întrebări, dar eram cam năuc, nici nu mai știu ce i-am răspun. Am reținut această întrebare: “Ai căzut de pe bicicletă?“. Da, am căzut, de cel puțin 15 ori. Nu sunt profesionist, ba sunt chiar departe de nivelul celor de la Elite, stau cam prost cu tehnica, motiv pentru care am consumat multă energie în compensație.

Cea mai urâtă căzătură a fost din cauza unui bolovan mare cât o minge de handbal. Eram concentrat să-mi mențin echilibrul, după ce derapasem într-o zonă cu noroi, moment în care am intrat cu roata din față fix în micul nemernic, care m-a aruncat într-o parte, aproape peste cap. M-am ales cu o contuzie la piciorul stâng (n-am simțit nimic atunci), dar m-am ridicat imediat. Îmi sărise lanțul, l-am pus repede la loc și am plecat mai departe. Asta a fost cea mai serioasă căzătură, restul au fost minore, le-am și uitat.

Cauciucurile și-au făcut treaba

Nu detaliez pe zone, că n-am memoria locurilor, dar a doua jumătate a traseului a fost foarte grea. Pe nămolul cleios nu se putea pedala, făceam push bike. În afară de asta, mai erau nenumărate zone, prin pădure, unde puteai să pedalezi, dar trebuia să tragi din greu, pentru că ți se încărcau roțile sau pentru că înaintai cu greu peste covorul de frunze încleiate cu noroi.

Alte porțiuni secătuitoare erau potecile cu noroi nici moale, nici tare, unde ți se încărca bicicleta și nici nu aveai aderență și care aveau denivelări din jumătae în jumătate de metru. Astea mă înebuneau, pentru că nu mai aveam niciun control asupra bicicletei.

Prima Evadare 2016 - push bike prin noroi

Cel mai ușor mi-a fost să înaintez prin noroiul de tip supă și prin bălți. Acolo aveam o aderență extraordinară, n-am căzut nici măcar o dată în astfel de porțiuni. Nu cădeam nici măcar când planul de rulare era înclinat, nu-mi venea să cred ce efect de ventuză aveau anvelopele.

Epuizare totală

Spre sfârșit, eram atât de obosit încât pur și simplu nu-mi mai păsa ce se întâmplă cu mine. E periculoasă balta aia, hopul ăla, groapa de acolo? Fuck it, dă-i drumul înainte, ce mai contează? Nu mai aveam vlagă și îmi era indiferent dacă în următorii 10 metri voi fi pe bicicletă sau voi cădea. Aveam un singur gând: să termin chinul, să ajung la linia de finish, să scap!

Emilian Nedelcu - finish Prima Evadare 2016
În sfârșit, am trecut linia de finish!

Comentarii