În 2012 am alergat primul meu maraton, chinuit, după 4:36:38 și mi-am jurat că nu o să mai alerg în viața mea atâta. A fost o experiență traumatizantă, pentru care nu am fost suficient de bine pregătit, fizic, dar mai ales psihic.

Am evoluat de atunci, am alergat mai mult, am dus la bun sfârșit mai multe semimaratoane și am ajuns să am un record personal de 1h31m pe distanța de semi. Nu știu când îmi voi doborî această performanță, pentru că acum mi se pare SF să alerg cu 4:20/km, dar ea rămâne în CV-ul meu de sportiv amator.

Duminică voi participa din nou la proba de maraton și am un mare nod în gât. Sunt multe întrebări care nu-mi dau pace. Dacă mă voi lovi iarăși de zid? Dacă nu voi putea susține ritmul pe care mi l-am propus și voi claca din nou? N-am urmat un plan de antrenament specific pentru maraton, dacă am prea puține long run-uri alergate? Mai sunt și altele și toate încep cu dacă și duc către o mare de îndoieli.

Totuși, am să-mi asum un obiectiv, iar acesta are o singură culoare: magenta. Aceasta este culoarea pe care o vor purta pacemakerii de la Maratonul București, pentru timpul general de 3:45. Sper să mă pot ține după ei și sper chiar să-i și depășesc pe ultimii kilometri. Va trebui să alerg cu nu mai mult de 5,19.94321221278699 minute/km :).

Să-mi țineți pumnii, căci am nevoie.

 

Comentarii

Susține acest blog. Donează!Susține acest blog. Donează! Become a Patron!