După experienţa Gârboavele XC şi luând în considerare prognoza meteo ştiam că Prima Evadare va fi Prima Noroială.

Deci, din punctul acesta  de vedere vă spun din start că n-am  avut nicio surpriză. A fost exact aşa cum mă aşteptam, NOROI.

Nu mă aşteptam însă la gradul de dificultate pe care avea să mi-l ridice această cursă, pentru că m-am gândit că, spre deosebire de Gârboavele XC, unde au fost extrem de multe dealuri de urcat (prea multe), Prima  Evadare are un traseu plat.

Ceea ce trebuia, în condiţii meteo normale, să fie un traseu uşor, de făcut în  maxim trei ore, s-a transformat într-o luptă  în care condiţia fizică şi condiţia psihică au contat cel mai mult.

Noroiul a dat o verticalitate nemaiântâlnită acestui traseu. A fost cea mai grea probă fizică prin care am trecut în viaţa mea. Spun acest lucru cu mândrie, dat fiind faptul că am terminat cursa şi chiar am înregistrat o evoluţie faţă de anul trecut, când  m-am  aflat prin coada clasamentului.

Anul acesta am ieşit pe locul 146 din 553 de biciclişti care au terminat traseul. În 2010 am terminat cursa pe locul 639 din 802.

Am vorbit azi cu Daniel Sărdan şi mi-a spus că au luat startul între 800-1.000 de oameni, ceea ce înseamnă că au abandonat în jur de 4-500. Procentual vorbind, numărul de abandonuri a fost mai mare la această ediţie, având în vedere că anul trecut au abandonat tot în jur de 400 de oameni, dar au terminat cursa mult mai  mulţi, mai precis 802 persoane.

Cum a fost cursa

A fost o zi extrem de friguroasă, sub 10 grade. Temperatura scăzută, din câte ştiu eu,  acţionează ca un catalizator la consumul de energie din cadrul unei activităţi sportive. Cu alte cuvinte, oboseşti mult mai repede. Pentru că era frig,  am tot dat ture încolo şi încoace înainte de start. M-am încălzit, ce-i drept, dar era cât pe ce să iau startul din coada plutonului, pentru că n-am fost pe fază.

Am reuşit totuşi să mă infiltrez cam la  100 de metri de locul startului. Am numărat vreo 30 de secunde între momentul în care Sorin Oprescu a dat startul cursei şi  momentul în care m-am pus în mişcare. Am reuşit să mai recuperez câteva zeci de locuri pe porţiunea de asfalt, până să intrăm efectiv pădure. Acolo, o bună perioadă mi-a fost imposibil să depăşesc pe cineva, se înainta  în şir indian, nu aveai pe unde să depăşeşti.

Cum s-a mai  lărgit un pic drumul,  am accelerat şi am mai depăşit câţiva. Mă simţeam ca la un joc pe computer, la fiecare biciclist întrecut câştigam o viaţă.

Am tras cât am putut de tare până la Palatul Ghica. Am fost atât de concentrat la  cursă încât nici  nu mi-am dat seama că nu am băut nimic până la primul punct de alimentare. Acolo m-am oprit, am băut trei pahare de Energy Source, bautură energizantă  de la  High5, am înfulecat o banană – mulţumiri domnişoarei care m-a hrănit, efectiv, pentru că mănuşile mele erau pline de noroi – , am luat o tabletă de glucoză şi am  pornit mai departe.

La un moment dat mi-am amintit că am în rucsac un bidon de doi litri plin cu băutură Isostar, pe care mi-am preparat-o conştiincios cu o seară înainte. Am început să sug cu sete din el, ajuns din urmă de o senzaţie năpraznică de sete. Frigul mi-a suplinit nevoia naturală a corpului de a cere lichide şi de-abia  când am ajuns la epuizare am început să SIMT SETEA.

Am tot tras de ţuţuroiul ăla, dar probabil că timingul n-a fost tocmai cel potrivit, pentru că pe ultimii 10 km am început să am  cârcei la picioare (între picioare). Au fost atât de puternici încât am fost nevoit  să mă dau jos de pe bicicletă, de cel puţin cinci ori. M-am întins pe toate  părţile, am crezult că rămân acolo, aşa de năpraznică era durerea. Am urlat cât am putut,  de durere, să mă eliberez de stres, nu ştiu.

Asta e încă o lecţie pe care am învăţat-o la Prima Evadare: hidratarea este la fel ca importantă ca anvelopele la bicicletă, pe vreme de noroi şi frig.

Apropos de anvelope, au fost multe porţiuni – interminabile în momentele alea de epuizare şi derută – în care efectiv nu mai puteam înainta pe bicicletă, pentru că noroiul te oprea, trăgea de tine, exact ca într-un coşmar în care te chinui să urci scările şi nişte mâini te apucă de picioare şi te trag înapoi.

În alte momente, planul avea un aşa grad de înclinaţie încât era imposibil să-ţi menţii echilibrul pe bicicletă. Acolo clar au contat cauciucurile profi, de noroi.

Căzături

Am căzut de vreo cinci ori. Una dintre căzături a fost de cascadorii râsului. Fac o mică paranteză. Una dintre cheile deplasării mai rapide pe traseul Primei Evadari era s-o iei prin bălţi. În  general, balta ascundea o porţiune de teren solidă, pe care aveai aderenţă.

În plus, balta  îţi elibera cauciucurile de noroi. Am luat-o prin multe astfel de bălţi şi în 90% dintre cazuri am trecut cu bine. În restul cazurilor te  afundai fără şanse de înaintare 🙂

Închid paranteza.  Revin la căzături, mai precis la una dintre ele. Mă aflam la  vreo 10 m în faţa  unei gropi de roată de tractor, plină ochi.  Mi-am luat avânt şi am accelerat pedalând să trec ca în filme prin baltă, numai că fix înaintea bălţii mi-a fugit roata din faţă într-o parte şi am căzut – tot ca în filme. Am zburat cu capul înainte spre marea baltă. Mă şi vedeam cu capul în băltoacă, căutând  mormoloci.

Am întins mâna stângă şi m-am cufundat în băltoacă pânâ la gât. Am  rămas aşa, înţepenit în băltoacă, vreme de câteva secunde. E greu să tragi de fund când are o tonă 🙂 Eram în primii  10 km ai cursei şi deja eram fleaşcă.

Pariul

Spre finish m-am intersectat cu 301, nu maşina, ci concurentul care purta  acest număr, pe numele lui Eugen, din Drobeta  Turnu Severin. Mi-a  povestit că pusese pariu cu prietenii  lui pe tema  cine iese primul la Prima Evadare. Fiecare pusese la bătaie un milion, iar câştigătorul lua întreaga sumă. M-am întâlnit cu el după ce am terminat cursa şi mi-a spus că a câştigat 🙂

La final

M-am simţit ca un erou. Mi-am depăşit limitele şi cred că radiam. Dacă nu se vede asta în poze e doar pentru faptul că eram obosit şi acoperit de noroi :). Aş fi urlat de bucurie, dar eram prea obosit şi parcă nici nu vroiam că urletul  meu să fie  auzit şi de alţii, pentru că era o bucurie individuală, pe care numai eu ştiam s-o trăiesc şi s-o apreciez.

Satisfacţia  terminării acestei curse este exact ca în reclama MasterCard: nu poate fi cumpărată, ci doar trăită, de fiecare, în mod separat.

Prima Evadare 2011 a creat ieri nişte  eroi, 553 de eroi. Primul a terminat cursa în 2 h 13′, ultimul în 9 h 23′. Îi felicit pe toţi!

Epilog

Meritul  organizatorilor Prima Evadare este că au făcut ca acest eveniment să fie cel mai popular din  ţară. Este concursul care adună cei mai mulţi participanţi, care generează înainte şi după cel mai mare buzz. Prima Evadare este cel mai bun ambasador al promovării acestui sport.

Mi-ar plăcea să ştiu că Sorin  Oprescu a fost impresionat de numărul mare de participanţi la Prima Evadare – în ciuda ploii – şi să realizeze că avem nevoie de astfel de evadări. E o mare chestie să treci de la scaunul de birou, la şaua bicicletei şi să lupţi pentru fiecare centimetru de traseu făcând sport.

 

Comentarii