Gârboavele XC 2011, primul concurs de mountain bike din Galaţi, a fost mult mai dur decât mă aşteptam, pentru că a plouat  iar traseul a fost plină de mocirlă şi pământ afânat care se agăţa cu încăpăţânare de roţile bicicletei până când acestea se blocau. Te opreai, curăţai bicicleta, după 10 metri iar se încărcau roţile de nămol. În consecinţă, mai mult am cărat eu bicicleta, decât m-a cărat ea pe mine. Şi era a naibii de grea încărcată de noroi.

Şi dacă solul impracticabil n-ar fi fost de ajuns, traseul a fost plin de dealuri abrupe, unde era imposibil să urci pe bicicletă. Concursul ăsta ar fi trebuit să se numească Gârboavele Hills. Ar fi fost o mare provocare să urci atâtea pane şi pe uscat,  darămite prin mâlitură.

[singlepic id=2165 w=320 h=240 float=none]

Acolo unde nu era mâzgă, pământul era plin de tufe uscate  cu ţepi. Am făcut pană de două ori. Prima oară mi s-a întâmplat la roată din faţă, cam după 10 km. N-aveam la mine cameră de rezervă (nu mi se putea întâmpla mie, nu?). A trecut cineva pe lângă mine şi mi-a aruncat din trecere o cameră nouă. N-am apucat să-i reţin chipul, nu mi-a spus numele. Îi mulţumesc pe această cale şi îl rog să mă contacteze, să-i dau banii pe cameră.

A doua pană am făcut-o când mai erau aproximativ 3 km până la sosire. Am mers cam 1 km pe jantă, iar ultimii 2 km am alergat pe lângă bicicletă.

Am auzit că s-a lăsat cu multe abandonuri şi foarte mulţi au făcut pană. Daniel Sărdan a făcut pană de nu mai puţin de patru ori.

Lumea s-a plâns că organizatorii nu au găsit rute alternative, pe care să se poată pedala. S-a mers foarte mult pe jos, la deal, cu bicicleta în cârcă, îngreunată de multe kilograme de nămol. Mai lipseau nişte gloanţe care să ne şuiere pe la urechi şi ar fi fost un antrenament pentru Legiunea Străină în toată regula.

Marian Frunzeanu, locul doi la campionatele naţionale de mountain bike în 2010, s-a oprit după prima tură din cauza traseului impracticabil.

În ceea ce priveşte organizarea, m-a deranjat faptul că a existat un singur punct de alimentare, unde ţi se oferea un păhărel de plastic umplut pe jumătate cu Isostar şi o bucăţică de glucoză. La sosire muream de sete şi n-am putut găsi nici măcar o sticlă de apă plată. Jenant, zic.

[nggallery id=108] [yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=IhIGqphjLgo’]

Comentarii