Triatlon

WinterTri Challenge și primul concurs de triatlon pentru Natalia

WinterTri Challenge 2017 - Natalia

Natalia a împlinit șapte ani la sfârșitul lunii decembrie, iar sâmbătă a făcut echipă cu mine la WinterTri Challenge, primul concurs de triatlon din acest sezon, unde a înotat 10 bazine olimpice, adică 500 de metri. Nu s-a oprit, a înotat constant, susținut, întins, exact așa cum a învățat-o Florentina Buga, antrenoarea care a luat-o de la zero pe Natalia acum un an și ceva. Atunci era la stadiul de bâldâbâc, nu suporta nici măcar să-i vină apă pe față la duș.

M-am simțit tare mândru urmărind-o cum înoată și am prins aripi când a ieșit din apă și a început să alerge hotărâtă spre linia de finish, însoțită de strigătele admirative ale celor din jur. Mi-a spus că nu a avut emoții și că ar mai fi putut să înoate, dacă era nevoie :).

Am făcut echipă bună ne-am clasat pe locul 20 din 42 de echipe, în clasamentul general, și pe locul 10 din 19 la categoria mixt.

Probele mele, sub zodia fleșcăielii

Părea simplu ce aveam eu de făcut, cel puțin pe hârtie, 5,5 km alergare și 14 km ciclism, pe mountain bike. Socoteala teoretică nu s-a potrivit însă cu realitatea din teren, din cauza unui traseu făcut parcă pentru o competiție de cyclocross, plin de zăpadă înmuiată, apă și noroi. Mai adaug și faptul că sunt într-un moment de vârf al greutății mele (99,4 în ziua competiției).

Concursul a avut startul în valuri, iar noi, cei de la ștafetă, dar și concurenții de la proba de duatlon, am plecat în ultima serie, a patra, după ce traseele fuseseră deja abuzate. Zăpada nu mai era virgină, băltoacele își pierduseră limpezimea, iar noroiul era mai tulburat decât sufletul lui Bacovia. Am alergat prudent, fără să forțez. Pentru  că mi-am uitat ceasul cu GPS acasă, m-am orientat după gâfâială. Nu doream să obosesc încă de la prima probă, am stat la limita horcăielii și a fost bine. A fost bine că pantofii de alergare offroad și-au făcut treaba, n-am luat nicio căzătură, n-am alunecat, fiecare pas încremenea la contactul cu solul.

Foto: Radu Cristi

Foto: Radu Cristi

Traseul de bicicletă a fost horror, un fel de Prima Evadare 2016 în miniatură. A început cu o porțiune de șosea uscată, așa ca să îți iei avânt, dar foarte rapid zăpada a luat locul asfaltului. Era însă răscolită și fără aderență. Eram concentrat să rămân în șa când, ce să vezi, din față îmi apare o mașină, urmată de o alta. Am murmurat o rugăciune, să nu intru sub roțile vreuneia și, coincidență sau nu, se pare ca a funcționat, n-am picat. S-a întâmplat însă ceva mai încolo pe traseu, când nu aveam pe nimeni în jurul meu. Am derapat, n-am mai putut să redresez și m-am dus într-o parte. Am căzut pe umăr și șold, norocul meu e că sunt pufos, iar șocul a fost atenuat.

Traseul de ciclism era de fapt o buclă ce trebuia repetată de trei ori. O porțiune cam de un kilometru trecea prin pădure, unde nu se putea pedala. Nu știu ce a făcut Marius Frunzeanu, dar eu acolo am descălecat și am alergat pe lângă bicicletă. Majoritatea concurenților megeau agale pe acolo, pe lângă bicicletă, abătuți, descurajați, triști. Acolo am făcut cele mai multe depășiri. M-0am felicitat că nu m-am încălțat cu pantofii de ciclism, cu SPD-uri, ci am rămas în pantofii de alergare.

În afară de porțiunea din pădure, am stat în șa pe restul traseului. În zonele în care bicicleta derapa rău de tot dădeam mai rar din pedale, să-mi păstrez echilibru. Am băgat la cap ce mi-a spus odată Bogdan Ioniță de pedalatul prin mocirlă, motiv pentru care am folosit foaia mare și pinion cât mai mic.

16832043_1402393026499975_5973405371865104015_n

Foto: Radu Cristi

Niciun comentariu

Lasă un comentariu