Blog

Hai, cuţu, cuţu, potaie nenorocită!

Mă înduioşează filmul ăsta  cu adopţia de cuţu, cuţu, că-i pufos, că-i micuţ şi neajutorat, că-i neputincios, că scânceşte şi inima mi-o încălzeşte, că merită o soartă mai bună, în loc de condiţiile aprige de pe străzi,  că Brigitte Bardot. Serios.

Băi, dar bestiile cu care m-am întâlnit eu într-o  seară pe la Alba Iulia, în timp ce îmi pedalam NEVINOVAT bicicleta, merită ceva groaznic.  Erau vreo 20. Nu exagerez. Stăteau tolănite pe trotuar. Eu veneam dinspre Mall Vitan şi făceam dreapta înspre Alba  Iulia.

Le-am văzut de la distanţă, dar în acelaşi timp m-au văzut şi ele pe mine şi n-a mai fost chip să întorc, s-o iau prin altă parte.

Au sărit la mine în bezna nopţii. Am încetinit, fără să mă dau jos de pe bicicletă şi am mers în ritm mortuar, cu ochii pe ele. S-au desfăşurat în arc de cerc. Nu aveau curaj să mă înconjoare complet, pentru că latura neacoperită era strada, iar pe stradă veneau maşini în viteză.

Aveau simţ de conservare bestiile, dar şi eu, însă nu ştiam ce-i mai bine,  să trag stânga, în bătaia maşinilor sau dreapta, spre balele înspumate ale potăilor. Pe măsură ce înaintam se enervau şi deveneau tot mai curajoase.

Erau toate cu ochii şi colţii înspre mine. La un moment dat, una s-a împiedicat de cealaltă, fără s-o vadă. S-au luat imediat la bătaie, rostogolindu-se înspre picioarele mele.

Airzound-ul era consumat. A scos nişte tânguieli sfioase, după care s-a stins, fără să fi provocat nicio clipă de panică în ochii bestiilor. În clipele alea, în care fruntea-mi era acoperită de o sudoare rece, nu-mi doream decât o bâtă în mână, să mă reped în mijlocul lor şi să le sparg creierii, să fie măcel.

Sunt sigur că dacă aş fi căzut în clipele alea eram terminat.  Biciclist mâncat de câini în centrul Bucureştiului.

Mulțumesc că ai citit acest articol.
Dacă vrei să susții acest blog, cumpără un abonament de 3$.
Become a Patron!

Comentarii

You Might Also Like